[…] Atunci a zis Domnul Dumnezeu catre Cain: << Pentru ce te-ai intristat si pentru ce s-a posomorat fata ta? Cand faci bine, oare nu-ti este fata senina? Iar de nu faci bine, pacatul bate la usa si cauta sa te tarasca, dar tu biruieste-l! >> […]

Povestea asta cu Abel si Cain apare in biblie cam pe nepusa masa, ar zice unii. Insa in realitate ea nu este decat un alt diamant din prima parte a bibliei, diamant care contine mai mult adevar decat sute de pagini de reguli zise de profeti si ingropate adanc sub coperta. Asa cum mai spuneam, intr-un alt articol, sunt 613 porunci in total, nu zece, pentru ca foarte putini oameni sunt capabili sa gandeasca independent si de aceea au nevoie de o regula divina pentru fiecare parte a vietii ce le este harazita pe aceasta planeta.

Tot asa si in cuprinsul bibliei sunt parti constituite dintr-o reala esenta ezoterica, abstracta si puternica si parti efectiv diluate in care pilde si povesti, unele evident metaforice, altele evident ancorate in realitate, incearca sa dezlege mintile unui norod redus si molcom in gandire dar lacom in actiune.

Revenind la Abel si Cain, te poti intreba daca nu e cumva prea rapid fratricidul, cand pe toata fata pamantului nu erau, efectiv, decat patru persoane. Nu mai avea loc Cain de Abel in imensitatea lumii? Nicidecum, erau doar patru oameni pe pamant. Este rautatea si omuciderea in singele omului ca entitate? Putin probabil avand in vedere afinitatea noastra ca specie pentru viata. Care este atunci sensul primului moment de nebunie temporara din istorie?

Pentru a intelege este necesar sa privim tot contextul, nu numai momentul apogeului. Pana la clipa de intunecime a lui Cain s-au intamplat lucruri: ambii frati aveau o viata, dar vietile lor erau total diferite, ambii frati au adus ofrande si au masurat cat de bine primita a fost ofranda, dar Cain s-a suparat ca a lui nu era interesanta, Dumnezeu a observat, iar Cain a fost sfatuit, Cain a perisistat sa fie suparat, iar Abel l-a ignorat si abia apoi, intr-un final, Cain a facut nefacuta cu fratele lui de s-a suparat Pamantul pe el.

Cain era agricultor, ma rog, un fel de agricultor. Abel era pastor, la fel, un fel de pastor. Sa fim rezervati, erau primii oameni, nici unul nu obtinea productii record la hectar – ci recolte de o caruta, cel mai probabil de orez salbatic, nici celalalt nu crestea rasa pura de ovine ci niste oi ce stateau de bunavoie pe langa el, cel mai probabil nici domesticite. Astfel pentru ambii viata pe pamantul primordial nu era chiar usoara si nici rasplata imediata.

In momentul jertfei Dumnezeu a primit ofranda lui Abel dar nu si pe cea a lui Cain. Evident, Cain s-a suparat tare, dar Biblia nu ne spune nimic despre Abel, ca si cum acesta nici nu a observat. De ce oare? Sunt doua variante la indemana: fie Abel era un ignorant care nu prea era preocupat ca mai sunt si altii pe langa el si plutea de bucurie ca era preferatul divinitatii, caz in care caracterul sau nu era nicideloc mai bun decat cel al lui Cain, fie era lipsit nativ de capacitatea de a constientiza anumite consecinte, ca o inocenta a unui copil care nu are resursele intelectuale necesare constientizarii efectelor depline ale evenimentelor. Inclin sa cred, fiind si „fratele mai mic” ca a doua varianta este mai plauzibila. Pana la urma ce sens ar avea prima, ar distruge orice forta moralizatoare a acestei povesti. Daca Abel era intr-adevar atat de inocent atunci este o problema fiindca el ajunsese deja la varsta maturitatii, nu era un copil. Probabil ca genul acesta de logica a scos interpretarea dupa care Cain si Abel reprezinta descrierea metaforica a evolutiei umane catre civilizatie in care Homo Sapiens Sapiens si-a intemeiat stiul de viata si civilizatia sedentara in dauna lui Homo Sapiens care erau inca la stadiul de vanatori culegatori. Aceasta inocenta poate sa fi fost la vremea respectiva un real abis intelectual de nedepasit intre cele doua specii, ca un fel de evolutie a creierului care la unii s-a intamplat si la altii nu.

In povestirile ezoterice despre Atlantida sunt mentionati acei „frati mai mici” care erau un fel de oameni dar care inca nu aveau suficient de multa energie, lumina … potential nu stiu ce, ca sa poata ocupa o fiinta umana deplina si astfel aveau o infatisare diferita – mai mici de inaltime de exemplu – si o capacitate intelectuala redusa, dar care le permitea sa traiasca foarte senin din punct de vedere moral, mai in gluma erau ca niste hobiti intr-un comitat atlant. Confluenta aceasta e cam fortata, intre povestea Atlantidei si fratricidul biblic, mai ales ca tot felul de psihopati nazisti au avut „revelatii” despre Atlantida si nu mai stii ce este o patrundere a mintii in cartea vietii si ce este nebunie psihotica. Insa chiar si asa, Abel era cam prea inocent.

Practic, Cain umbla suparat pe camp toata ziua, de pana si Dumnezeu din cer l-a observat, dar Abel nici ca a bagat de seama si, pe deasupra, mai si merge ca oaia la taiat in mijlocul pustiei cu fratele sau care era turbat de gelozie si invidie. Ceva nu se leaga si de aceea ma gandesc ca Abel era intr-un fel fundamental diferit de Cain, nu era doar un om cu suflet bun si cu inocenta sanatoasa a omului de bine.

Cu acestea in minte sa ajungem la problema centrala, gestul lui Cain. Aici primul lucru asupra caruia ne oprim, citind povestea, este acela ca divinitatea a intervenit pentru Abel de doua ori, dar niciodata decisiv: o data a primit ofranda si a doua oara a incercat sa il mute pe Cain din planul sau malefic. Cu adevarat extraordinar este ca aceasta a doua interventie pare a fi, cel putin dupa biblie, prima mostra de predica a gandirii pozitive din istorie, respectiv intrebarea divina << Pentru ce te-ai intristat si pentru ce s-a posomorat fata ta? >>.

Mai intai, dupa sacrificiul ritualic nereusit, Cain s-a maniat si i s-a „posomorat” fata. Si ce sa vezi? Desi ofranda lui Abel a fost mai bine primita, Dumnezeu i s-a adresat personal lui Cain incercand sa-i aline mania, nu l-a ignorat. Asadar, problema lui Cain nu era lipsa de atentie din partea divinitatii ci un fapt anume, un eveniment oarecare din cursul vietii sale care nu ii iesise asa cum si-a dorit. Practic Dumnezeu a lasat universul sa mearga singur un pic, doar ca sa ii explice acestui prim Om nascut din femeie, Cain, ca greseste posomorandu-si fata pentru un lucru trecator.

<< Pentru ce te-ai intristat si pentru ce s-a posomorat fata ta? >> Indiferent care sunt motivele pentru ca te intristezi si pentru care se posomoreste fata ta sa nu uiti ca inaintea lor au existat alte motive, nascute din alte motive si tot asa iar inainte celor dintai motive este creatia lui Dumnezeu. Indiferent ce nu iti convine, traficul, situatia financiara, gripa sau ploaia, vecinul, copilul, norocul sau ghinionul, toate, dar toate, isi au originea in creatia originala. Aceasta intrebare este in fapt un indemn la atentie: oricare ar fi supararea ta, din cauza modului secvential al realitatii in final esti suparat pe Dumnezeu. Si cum poate asta sa fie bine? E ca si cum un deget s-ar supara pe tine si ar hotara sa nu se mai miste si sa cada in patima bauturii. Ai sta noptile in baruri pentru ca degetul tau sa se scalde in pahar. Dar tu stii mai bine decat un deget, care si el este unul din douazeci, nu? Hm.

Desigur, genul asta de rationament simplu poate sa plictiseasca. De aceea unii aflati la mare ananghie ridica stacheta si dupa ce concluzioneaza ca Dumnezeu sau Universul sunt de vina considera ca este nedrept sa fii bagat cu forta intr-o viata si apoi sa suferi neajunsurile ei. Acestia vor spune: nu eu am cerut asta. Nu voi cadea in patima revelatiei prin care multi releva jumatati de adevar (cum ar fi ca noi ne alegem viata, ca e coada la reincarnare, ca noi ne alegem parintii, ca asta e o planeta scoala si asa mai departe si mai departe de esenta) ci o sa spun ca un om care considera ca este nedrept ca traieste presupune ca stie cum este si ce este non existenta. Considera ca a avut de ales si mai ales ca si acum are de ales, dar, pacatul sau autoconservarea nu il lasa sa paraseasca planul existentei si e condamnat la insuficienta acestei experiente. Insa mai bine ar fi cand ne cuprinde aceasta angoasa sa scriem pe o foaie ce este non existenta, din ce ne-a luat Dumnezeu inainte sa ne condamne la viata si cum era acolo de era mai bine decat aici?

Apoi Dumnezeu ii spune lui Cain: << Cand faci bine, oare nu-ti este fata senina? >>, adica, altfel spus, atunci cand iti e bine, cand esti increzator, cand lucrurile merg, nu cumva esti bucuros, senin si pozitiv? Nu esti senin pentru ca faci bine, e o virgula acolo. Fata iti este deja senina cand faci bine, zice Dumnezeu. Si ii atrage atentia lui Cain ca: << Iar de nu faci bine, pacatul bate la usa si cauta sa te tarasca, dar tu biruieste-l! >> asta insemnand reversul medaliei, cand nu iti este bine hopa si pacatul batand la usa, adica starea proasta, depresia, ignoranta, supararea, catraneala sunt un magnet pentru pacat, dar starea de detasare, de inseninare a fruntii si a inimii este un magnet pentru reusita. Chiar asa scrie doar doua-trei pagini mai incolo de exilul lui Adam si al Evei.

Cea mai fina lectie de psihologie se desfasoara in continuare. Tot cu „fata posomorata” Cain are o idee din categoria pacatului care batea la usa: sa isi omoare fratele si in felul asta sa isi rezolve toate problemele, o data pentru totdeauna. Ceea ce s-a si intamplat insa nu cum prevazuse el. Ademenindu-l la camp Cain il executa pe Abel cel inocent pentru ca era suparat. Si pentru ca asa cum spuneam toate supararile nu pot duce decat la Dumnezeu daca le urmarim firul evenimentelor, iar pentru Cain era si mai simplu caci el era primul om, nu ne putem razbuna decat pe Dumnezeu, si cum la El nu avem acces cei care preiau razbunarea noastra sunt cei din jur. Cain nu a biruit pacatul, si i-a deschis larg usa. Insa nu e pentru ca era un caracter profund defect, un diabolic sau mai stiu eu ce varianta neagra de personalitate, ci pentru ca era suparat. Suparat, incruntat si surd la povetele din cer.

Dupa ce l-a omorat pe Abel, Cain intra in faza de negare. Asa facem cu totii dupa ce o comitem, sustinem ca nu s-a intamplat. Am vrea ca divinul din noi sa stearga evenimentele daca s-ar putea. Asa si Cain s-a gandit ca il poate minti pe Dumnezeu cel atotstiutor si omniprezent … foarte inteligent. Ceea ce urmeaza „ideii” lui Cain este explicatia fundamentala a karmei. Mai intai Cain este intrebat ce a facut? Acesta este indemnul la a iesi din negare iar apoi in urma refuzului karma se releva: << Si a zis Domnul: „Ce-ai facut? Glasul sangelui fratelui tau striga spre Mine din pamant. Si acum, esti blestemat de pamantul ce si-a deschis gura ca sa primeasca din mana ta sangele fratelui tau. >> Vedeti, nu Dumnezeu l-a blestemat pe Cain ci Pamantul. Asta este karma, raul pe care omul si-l face impotriva lui insusi si care il prinde din urma facand ca viata sa sa fie guvernata de blestemul pamantului: << Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ >>

Si dupa ce Cain s-a vaitat ca nu o sa aiba viata lunga cu asemenea blestem pe cap Dumnezeu i-a pus semn ca sa fie pazit si, fiti atenti ce elegant, sa fie razbunat de sapte ori daca cineva il va ucide. Acesta este lantul raului, zgarda cu care ne prindem toti cu fiecare razbunare, cu fiecare replica plina de venin si cu fiecare plan malefic, efectul este inseptit. Fiecare violenta declansaza sapte fire violente ale destinului si dupa aia ne intrebam de ce nu ne ajunge o viata ca sa traim.

Asadar, ca sa intelegi karma nu iti trebuiesc, cel putin pentru inceput, Vedele sau iluminarea lui Budha, ci gasesti in Biblia din sertar mai mult decat te-ai astepta. Ca sa intelegi de ce este nesanatos, nenecesar si pur sadism sa gandesti negativ, sa raspandesti in jur pesimism sau sa traiesti din griji in alte griji, nu iti trebuiesc, cel putin daca stii sa citesti, nici conferinte, nici seminarii sau traininguri ci sa intelegi doar ca fata ta posomorata atrage pacatul la usa, si, in afara situatiei in care esti vreun spirit ales, nu vad de ce ti-ai pierde timpul biruind pacate in loc sa te simti bine, sa te bucuri si sa fii fericit. De asemenea, semnul lui Cain se vede foarte clar si in lumea de astazi, si mai tare din cauza cresterii exponentiale a canalelor de comunicare. Este semnul stresului, al imposibilitatii de a accepta firea lucrurilor, al folosirii inteligentei intr-un scop impotriva lumii, al negarii, al muncii 19 ore pe zi pentru cateva lucruri concrete dar toate parca smulse din pamantul indarjit si insetat ca i-am dat sa bea sange din corpul lumii si am deschis lantul karmei odata cu aceasta. Este un semn pe care il vei recunoaste cand vei gandi sau cand vei auzi expresii precum „adevarul e ca oricat de rau mi-a fost, Dumnezeu nu m-a lasat niciodata” de parca e normal sa iti fie rau si Dumezeu sa te salveze providential, este un semn aplicat pe oameni care in ciuda succesului nemarginit sunt mai depresivi decat un om al strazii, sau pe alti oameni care par ca nu patesc nimic desi fac numai rele, iar lista aparitiilor acestui semn ar putea continua mult si rau daca am insista.

Auzita de o suta si ceva de ani miscarea „gandirii pozitive” se pare ca a inceput-o Dumnezeu dar s-a pierdut un pic de timp printre superstitii, dogma si traditii, pentru ca cine s-ar fi gandit ca doar fata ta senina e mai eficienta in a ocoli pacatul decat „virtutoasa infranare”?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *